Accentul

Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălţimii sunetului de la o moră la alta. Prin comparaţie, în limba română accentul este marcat prin pronunţarea mai puternică (şi, discutabil, alungită) a unei anumite silabe din cuvînt, existînd de exemplu perechi de cuvinte cu sensuri neînrudite care diferă numai prin acest accent (ca véselă şi vesélă). Alte limbi, numite limbi tonale, asociază fiecărei silabe o anumită "melodie", care schimbată poate duce la modificarea înţelesului. Surprinzător pentru noi, cele mai multe limbi de pe glob sînt tonale, cu excepţia notabilă a limbilor indo-europene.

Accentul are în limba japoneză are un rol semantic secundar, existînd puţine situaţii în care schimbarea accentului produce modificarea sensului. În plus, multele dialecte japoneze prezintă diferenţe mari în ceea ce priveşte tipul, poziţia şi amplitudinea accentului.

Tehnic vorbind, perceptual există două niveluri posibile ale înălţimii sunetului unei more (în dialectul standard şi în majoritatea celorlalte). Mai mult, un cuvînt nu poate avea orice combinaţie de înălţimi. Există numai situaţiile următoare: dacă prima moră este sus (la frecvenţa sonoră mai înaltă) atunci toate morele următoare din cuvînt trebuie sa fie jos. Daca prima moră e jos atunci a doua este obligatoriu sus; următoarele more pot ramîne sus sau pot cădea, dar o data căzut accentul el nu mai poate urca în acelaşi cuvînt. Importantă este poziţia la care accentul face tranziţia sus-jos, în funcţie de aceasta putîndu-se preciza în mod unic înălţimea fiecărei more. Mora de dinaintea căderii accentului se numeşte "accentuată". Există cuvinte care nu au accent, în sensul că înălţimea sunetului nu cade nici în interiorul cuvîntului şi nici la terminarea acestuia.

În exemplele următoare înălţimea ridicată este indicată prin majuscule, cea joasă prin minuscule. Toate cuvintele listate au trei more; cuvintele de trei more nu pot avea altă structură a accentului decît cele exemplificate aici.