Parfum dulce - acrişor

Nu am ce face... oricum, mi-a revenit pofta de a scrie. Nu mult, cei drept, dar abia mi-a revenit inspiratia. Momentan abia am scris un mic prolog. Daca cititi, sper sa va multumesc cu doar atat pe moment. Stiu ca e scurt>.> gomen! Oricum, luati-ma usor, e primul meu romance, pur:lol:

___________________________________

Prolog

“ Dragostea este asemenea unei boli. Şi această boală nu are leac. Te urmăreşte toată viaţa, îţi inundă mintea cu lucruri pe care nu le-ai gândit până acum şi îţi umple inima de bucurie. “

Am citit aceste rânduri de prea multe ori încât nici eu nu mai ştiu. Încerc să le înţeleg, să descifrez dar în minte nu îmi vin decât cele trei propoziţii scrise pe o un şerveţel mototolit într-o pauză de masă. Dacă nu sunt în stare să înţeleg aceste cuvinte… voi fii oare capabil să vă spun adevarata mea poveste? Îmi este teamă să vă dezvălui cum mă cheamă, de unde a început totul… şi unde se va termina. Desigur, sper ca clişeica si clasica prezentare să mă salveze şi de această dată.

Mă numesc Allen. Doar atât. Celălalt nume al meu nu este important, nici pentru mine, nici pentru voi. Dacă mă veţi ştii sub simplul nume de Allen, v-aş rămâne recunoscător. Am 23 de ani si înca sunt student la o universitate din Londra. M-am mutat în acest vestit lăcaş plin de mistere la vârsta de 12 ani când părinţii mei au hotărât aş muta investiţia într-un loc mai extins. Eu şi sora mea am reuşit în cele din urmă să acceptăm ideia. Ea una părea mai interesată de această mutare decât de mine însumi. Încă îmi amintesc că îmi spunea vechile cuvinte cum totul va fii bine. Dar începutul nu a fost aşa roz. Închiriasem o casa la marginea Londrei şi abia ne descurcam cu banii. Dar tatăl meu a lucrat din greu, astfel, în scurt timp am reuşit să ne cumpărăm propria noastră locuinţă, mai în centrul Londrei. La acel moment am fost foarte încântat. Poate prea entuziasmat. Aveam totuşi camera mea la etaj, singur, pe tot coridorul. Părinţii mei stăteau la parter iar sora mea avea încăperea la acelaşi nivel cu al lor. A mers bine pentru un timp. Mă obişnuisem cu locul şi cu vecinii. Cu şcoala a fost mult mai greu. Păream izolat. Nu aveam prieteni; prea tăcut pentru a intra in grupurile lor “ speciale “. Îmi era frică şi de profesori. Deşi pe chipurile lor se afişa mai mereu un zâmbet fin, ştiam că dincolo de aceea masca trăia un diavol ce dorea cu ardoare să mă înece într-un abis negru de durere. Am trăit cu această impresie toată generala. La liceu a fost ceva mai bine. M-am împrietenit cu un baiat care mi-a devenit ca un frate pâna când m-a trădat. Am simţit cum sufletul îmi este sfâşiat dar m-am remediat imediat. La scurt timp dupa aceea a venit drama mai mare. Tatăl meu a pierit într-un groaznic accident de maşină iar sora mea a ajuns în spital din cauza faptului că avea probleme cardiace. Pentru prima dată am luat viaţa familiei mele în mâini, la vârsta de 18 ani. A fost dificil… foarte dificil să întreţin o soră bolnavă şi o mamă distrusă.

“ Vai… dar ce rău îmi pare pentru tine. Mă doare sufletul numai când mă gândesc prin câte ai trecut. “

Da… viaţa îmi joacă feste. Sau sunt doar în mintea mea? Orice ar fi, încă aud acest ecou deşi încerc să nu îl bag în seamă. Pentru că viaţa e plină de sarcasm.
Azi am trecut peste tot ce a fost mai greu… Nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat în trecut dar un singur lucru contează, şi acela că sunt în viaţă… pentru înca cel puţin o săptămână. Şi aspir la mai mult. Privesc necunoscutul fără frică şi mor de curiozitate să îi aflu secretele.

“ Nu am nici un vis… nici o dorinţă… “

__________________________

Ceva pareri? >.<

Well , sunt prima care isi spune parerea, yay !
Sa incepem :
Mi'a placut acest "prolog" chiar daca a fost cam scurt , ma rog , data viitoare sper sa fie ceva mai lung . Pana acum pare destul de interesant , sunt curioasa ce se va mai intampla cu Allen. Btw, imi place numele personajului la nebunie @___@ . In fine , exprimarea e destul de bunicica , iar greseli de tastatre nu am observat . Okay, astept continuarea ! :) Pana acum imi place , sa vedem ce se intampla de aici incolo ^____^ . M'ai facut curioasa , posteaza repede capitolul 1. Ja ne si succes la scris !

Ce ciudat am impresia ca e un caz real dar nu un simplu fic sau o intimplare din viata dar introducerea noilor idei si prea dezvoltata mie imi place pare destul de captivant sid e ce se numeste asa fic-ul? sunt mult eintrebari la care doresc raspuns dar una nu inteleg cine spune cuvintele ingrosate?
In rest sper sa fie o continuare

eu nu sunt multumita deloc de el, chiar nu stiu ce am facut, cum am facut, o monotonie totala, nu ma pricep la romance si am abandonat mult descrierea mea pentru narare. Dar ehh, I will try my best. Multumesc pentru critici, incurajari, Topac si Hakufu, va raman datoare.
Prima data la cuvintele ingrosate vorbeste mintea lui Allen, ma rog, subconstientul lui si la a doua, la fel. La titlu? Habar n-am, asa mi-a venit in minte, p eloc cand am scris si desi doream sa il schimb, nu aveam o idee mai buna xD

___________________

Capitolul I - Spre o ţintă prea mare

Mă aflu la ultima oră pe ziua de astăzi. Sau mai bine zis, pe tot acest an. Ultimul meu an la universitate. Plec cu o săptămână mai repede. Îmi fac planuri... De măine îmi iau viaţa în mâini. Plec din Londra, din oraşul nostalgic al vieţii mele şi mă îndrept spre New York, unde voi da o probă pentru un post în cadrul poliţiei. Cel mai bine, pentru moment, îmi va fi acolo. Sau… cel puţin aşa sper.
Simt briza aerului care intră şi iese pe geamul întredeschis. Stau la geam. Privesc prin fereastra fumurie, afară, la un grup de elevi care discută şi râd aprins. Chipurile lor îmi exprimă fericire dar dincolo de aceste măşti fiecare ascunde câte o problemă minoră sau majoră.
Îmi îndrept privirea spre catedră. Profesorul încă mai scrie elevii ce se vor prezenta săptămâna viitoare pentru ceremonia de încheiere. Numele meu este scris şi el pe tablă, cu litere înclinate printre praful provocat de bucata albă de var.
“ Ar trebui să mă prezint şi eu “, mi-am spus oftând, aşezându-mi capul pe braţe.
Şoaptele din jurul meu se pierdeau în negura visului. Caruselul cu amintiri începu să se rotească. Imagini din primul an petrecut la universitate mi-au apărut în minte.
Mă aflam pe banca din curtea şcolii, înconjurat de o linişte totală. Dulcele miros de verdeaţă mă învăluia şi îmi dădea o stare de linişte. Razele blânde ale soarelui îmi mângâiau părul negru, făcându-l să lucească puternic.
Pentru o zii de toamnă, acel moment fusese destul de cald. Îmi aminteam şi fata care s-a aşezat lângă mine. Ţin minte cum ochii micuţi şi rotunzi mă studiau cu atenţie. Din nou eram privit ca un ciudat. Oare din cauza îmbrăcăminţii mele mult prea închise? Sau să fi fost un alt motiv… Sincer, nici nu mai ştiu. Dar asta e o altă întâmplare banală din viaţa mea pe care nu doresc să o detaliez chiar în acest moment… poate într-o altă zii însorită, la o ceaşcă de cafea, împreună cu tine.
Zdrăngănitul soneriei ruginite m-a trezit din nou din visare. În sala de curs s-au auzit scaune trântite, cărţi care s-au închis cu putere, aruncate pe undeva pe la fundul ghiozdanului, multe vorbe… multă gălăgie. Eu nu am avut curajul să dau ochii cu aşa-zişi mei colegi de clasă. Mă temeam că voi fi privit din nou ciudat…
“ Plecaţi o dată… “
Singurele cuvinte care îmi rasunau în minte. Ce doream cu adevarat în acel moment. Să plece toţi! Să fiu singur, să nu îi mai văd, să nu îi mai aud… M-am săturat de aceste lucruri.
În colţul ochilor mi-au apărut lacrimi cristaline care apoi s-au prelins uşor pe obraji, până în colţul gurii. Am simţit gustul acrişor al durerii. Nu am mai plâns de ani buni, foarte buni… Am învăţat să ţin totul închis în mine, să nu deranjez pe nimeni dar acum nu mai suport. Vreau să plâng! Să simt cum lacrimile îmi inundă faţa, să urlu, să mă eliberez de bestia închisă în mine.

În sală s-a lăsat o linişte de mormânt. Viteza sângelui mi-a crescut, fiind acum hotărâtă de contracţiile ritmice ale inimii, care şi ea la rândul ei îşi mărise rapiditatea. Simţeam un miros puternic de medicamente. Camera de spital cufundată în întuneric în care se afla sora mea. Mireasme normale unui asemenea loc, iod, antiseptice, spirt şi altele asemenea lor îmi înfundau nările. Un singur pat în care se întindea o tânără cu faţa palidă, îmbrăcată într-un halat alb, conectată la o grămadă de aparate şi o fereastră mare prin care lumina soarelui trasa o linie diagonală de-a lungul patului formau încăperea unde dormea.
Am înaintat spre patul ei si m-am aplecat asupra chipului de înger. Ochii îi erau închişi; probabil dormea. Aveam împresia că sângelele meu se transformase într-un lichid al vinovăţiei. I-am cuprins palma stângă în mâinile mele tremurânde. Erau reci. Am stat câteva minute privind-o. Mă temeam că va muri şi nu o mai puteam vedea niciodată râzând. Nu ştiu cât timp am pierdut în aceea cameră cu pereţii albi dar mă simţeam prizonier între cei patru pereţi. La fel ca ea…

Am auzit uşa trântindu-se. Apoi câteva vorbe pe care nu le-am înteles, acompaniate de un accent franţuzesc. Era prietenul şi colegul meu de apartament, Mart. Mi-am ridicat capul şi l-am privit plictisit. Părul său roşu şi lung îi era prins într-o coadă la spate, iar chipul îi era plin de veselie. În sfârşit arata normal! Nu mai aveam aceea impresie că în loc de păr avea foc şi înstinctul nu mai îmi şoptea să i-au o găleată de apă şi să i-o torn în cap. Sub braţ ţinea două cărţi şi un caiet studenţesc. Îmbrăcămintea îi era colorată, ca un curcubeu. Mi-a provocat o stare de desgust felul în care a asortat nuanţele, şi vă spun: total nepotrivite.
- Salut, bătrâne! a strigat el din pragul uşii, făcându-mi cu mâna.
Ahh… ce dor îmi era de acel accent franţuzesc şi de salutul său copilăresc.
- Pe cine faci tu bătrân? l-am întrebat râzând.
A venit la mine topăind de bucurie. Şi-a trântit bagajul pe banca din faţă, liberă de o săptămână, trezind praful şi făcându-mă pe mine să strănut. Apoi, îşi găsi cu greu un loc prin apropiere şi începu să fredoneze un refren dintr-o melodie pe care nu o mai auzisem până acum dar nici nu vroiam să o aud.
- Pleci? m-a întrebat într-un final.
Evident, se referea la plecarea mea în New York. Am stat pe gânduri. Să îi spun sau nu… îmi placea să-l ţin sub presiune. Puteam şi eu să uit de tristeţe şi să mă joc puţin cu nervii lui.
- Nu ştiu… dar de ce întrebi? Ştii prea bine că nu te afectează cu nimic dacă plec sau nu, Mart…
Pe chipul meu se putea citi nerăbdarea. Din clipă în clipă urma să mă bareze, sau cel puţin aşa bănuiam eu. Dar nu s-a întamplat.
- Oriunde te duci, să-mi scrii, să-mi trimiţi e-mail-uri, să mă suni, să nu dispari ca Dracula! Ne-am înţeles? Şi ai grijă de tine. Până la urmă, eşti prietenul meu şi ţin la tine.
Acum avea un zambet larg pe faţă. Ce mă enerva asta… era ca un spiriduş de care nu puteam să scap. Diseară am să am coşmaruri cu el, simt asta. O să-mi apară în vis şi o sa ţină un discurs lung, lung despre plecare mea. Iar nu am să dorm! Am mormăit un “ da “ pe care am sperat să nu îl fi auzit şi am plecat din sală. Dar nu înainte de al auzi rostind numele ei. Al persoanei pe care am iubit-o cel mai mult.
Am ramas paralizat pentru câteva secunde. Prin trup parcă îmi trecea o eşentă ciudată iar în inima mea se renăştea ura faţă de aceea persoană. Trandafirul negru prindea viaţă şi punea stăpânire peste aparatul care mă ţinea în viaţă de fiecare dată când îi auzeam numele. Rădăcini… rădăcini care îmi opreau toate sentimentele de bunătate… care se înnegreau…
Era moartă pentru mine. Sau cel puţin aşa cred. Nu mai vroiam să o ştiu, să îi mai aud numele deşi îmi era dor de ea şi îi simţeam lipsa.
Mi-am revenit repede. Am căutat cu privirea sala 1B. Trebuia să fie prin apropiere. Nu-mi pasă exact unde! Să ajung numai la ea. Să intru in sală… si să găsesc un telefon. Am grăbit pasul cu privirea aţintită la fiecare uşă.
- Haide… 5B, 7B, 4C… unde eşti?
În sfărşit, după ce am străbătut tot holul pustiu, am dat de ea. Am răsuflat uşurat şi am pus mana pe clanţa rece ce mi-a cutremurat corpul asemenea unui şoc electric. Ochii mi se aţintiră în jos, la o bucată neagră de carton. Am ridicat-o şi m-am uitat la literele aurii, înclinate ce se întindeau de la un capăt la altul al bucăţii de hărtie groasă.

“ O carte de vizită? Aici? De la cine? “

Am citit cu vocea pe jumătate adormită.

“ Nathaniel.
Ajutor în probleme de dragoste. “

Şi nimic mai mult…
La inceput, m-a cuprins râsul apoi m-a apucat suspiciunea. Un număr de telefon? O adresă? Ceva prin care să poţi da de acest Nathaniel? Ciudat…
Am băgat cartea de vizită în buzunar, fără vreun motiv anume. Dacă aş putea să o numesc aşa… Apoi am plecat, lăsând în urmă sala de curs pe care o căutasem cu atâta ardoare.

____________
Scuzati-ma daca mai lipsesc diacritice-_-" e destul de greu si plictisitor sa le pun... ahh, sper sa nu fie prea multe greseli>.< desi ma indoiesc, nu m-am ami uitat inca o data peste text, destul de obosita. Enjoy.
Enjoy!

Mama ce tip dragut trebuie sa fie aces Allan si e cam ciudat la fel ca Zero (Vampire Knight) mi-e imi place mukl si nu am nimic impotriva parca totul e bine nu am observat gresei gramatica doar una

Citat :

De măine îmi iau viaţa în mâini

DOar asta am obesrvat inr est bravo asteptam sfirsitul acestei povesti dragute^^

Am observat mai multe greseli minore... dar nevizibile. Fic-ul tau are putine personaje [asa imi si place] si nu e prea incarcat cu evenimente. In mare parte imi place, dar incearca sa nu mai grabesti actiunea, sa faci capitole mai lungi si sa iti mai dezvolti descrierea.
Astept sfarsitul.

Thanks gilrs, oricum, sunt mai multe greseli dar imi e lene sa i-au cu puricatu absolut tot...
Dev, you are right, in momentul de fata ma bazez pe naratiune, iar stadiul meu de scriere in cest moment e absolut jalnic, de obicei pot mai mult dar astept sa ma intorc acas'. Multumesc mult, am sa tin cont/

Capitolul II - În slujba dragostei

În sfârşit! Entuziasmul meu era din cale afară. Sângele fierbea în mine, gata să mă ucidă. Nu mai simţisem o agitaţie aşa mare în mintea mea de pe vremea când era să sfârşesc într-un cazan la un vrăjitor. Parcă mă şi vedeam iar într-o asemenea oală mare, cojită pe alocuri, cu un lichid roşu gata să mă devoreze. Şi vă spun, nu a fost plăcut. Amestecul acela ciudat de poţiuni care scotea bulbuci îmi sfăşia esenţa. Dacă mă întrebaţi aş fi preferat să mă aflu în iad, acolo unde am fost creat. Poate diavolul ar fi fost mai blând cu mine.
Dar acum nu e deloc aşa. Găsisem persoana perfectă care să mă pună pe picioare. În curând, dacă totul mergea planului, aveam să îmi recâştig puterile iar esenţa mea nu va mai fi în pericol. Trebuia să îl i-au doar uşor pe acest băiat, să îi câştig încrederea – cam greu, eu sunt o fiinţă foarte răutăcioasă, nu mulţi mă plac – şi totul va fi perfect!
Vă întrebaţi ce sunt, aşa e? Dar ştiaţi că curiozitatea a omorât pisica şi de aia are doar nouă vieţi. Oricum, nu am agreat niciodată acest animal, parcă venit din iad şi scăldat într-un lac de ură. De aş putea să le ucid pe toate dintr-o singură lovitură... Să o luam totuşi uşor, nu vreau să trezesc nici un mort. Sunt djinn. Şi unul înca foarte puternic, de gradul patru între lumea de dincolo şi cea omenească, unde nu există timp. Nu vreau să mă laud, există şi făpturi mai puternice ca mine dar e ceva şi asta. Oricum, firea mea e scoasă din cale afară deci obişnuiţivă cu asta. Am in jur de... nici eu nu mai ştiu câţi ani omeneşti au trecut de când sunt în viaţă. Dar mă învârt în jurul numărului 2000.
Mi-am întrerup lunga mea odihnă în locuşorul meu rece dintre cele două lumi pentru a cunoaşte un anume tânăr, disperat în dragoste. Faţada mea... încerc să îl ajut dar scopurile mele sunt cu totul altele. Am nevoie să îi aflu numele, sper că nu e prea deştept şi să mi-l spună, apoi încă o mică înţelegere şi îmi pot lungi viaţa iar urmele atacului pe care l-am primit, nu se vor mai face văzute. Dacă mă înţelegeţi, iniţial scopul este să trăiesc, nimic mai mult.
Îl urmăresc de o săptămână şi ceva dar tot nu i-am aflat numele. Acum se îndreaptă spre casa lui, un apartament în centrul Londrei, drăguţ amenajat în culori aprinse de roşu şi galben. Tipic băieţilor răsfăţaţi. Totuşi... starea lui de spirit nu se potriveşte deloc. Un gând mi-a trecut prin minte, va trebui să îl îmbunez puţin! L-am urmărit cum a intrat în clădire, ajungând în scurt timp în cuibuşorul său. Aici voi acţiona, în această seară. Am aşteptat până a luat cina, s-a liniştit şi ce a mai facut el pe acolo. Într-un final s-a aşezat la birou şi a început... să studieze? La o oră aşa târzie? Cel puţin aşa vedeam eu de la fereastra fumurie. Dar totuşi, nu-mi păsa ce face atâta timp cât putea să-mi dea măcar o mie de ani de viaţă până cine ştie, mă va ataca altcineva.
Momentan, nu sunt în buna dispoziţie să vă vorbesc despre asta. Grăbit, cu zâmbetul pe buze, sau mai bine zis pe cioc. Ca înfăţişare am ales o cioaă. Dar mă simţeam ca un porumbel spălat în cenusă. Ochişorii mei micuţi şi roşiatici urmăreau fiecare mişcare a băiatului. Mâinile sale întorceau paginile cărţii învelită în coperţi maronii cu o eleganţă sublimă. Nu mai văzusem o asemenea graţie la nimeni în toată viaţa mea. Am ales momentul perfect pentru intrarea mea glorioasă. Aveam câteva secunde să îmi aleg o înfăţişare; esenţa mea ar fi pierit de tot dacă ezitam mai mult de zece – cincisprăzece secunde.
Creatura aerului disparu şi în locul ei apăru o ceaţă densă, neagră care se strecură prin geamul între- deschis până în spatele biroului. Acolo, uşor, esenţa luă forma unui băiat, cam de aceeaşi vârstă ca el, care se materializa uşor. În câteva secunde arătam ca un om normal. Am ales o înfăţişare aparte, un băiat cu părul blond asemenea aurului care se găsea în Egipt pe vremuri îndelungate, doi ochi verzi precum iarba în dimineţile picurate de rouă, cu o înălţime medie, iar îmbrăcămintea... lejeră, albă; un costum scump pe care îl văzusem cândva la o petrecere pe un mare om de afaceri. Desigur, arăta mai bine pe mine. Acum puteam să îl impresionez. Un zâmbet mârşav şi-a făcut apariţia pe buzele roşii ale blondului iar ochii săi au început să emane o strălucire ciudată.
Mi-am dresat vocea. Mişcările victimei mele încetară, încremenind de-a binelea. S-a întors şi a rămas... mască, aşa cum ziceti voi tinerii. Părul său negru işi pierduse strălucirea iar pupilele ochilor i se măriră. Puteam să jur că arata ca o broască.
- Ahh, dar ce mă bucur că te-am impresionat, am început eu discuţia cu un ton elegant.
Nu mi-a raspuns nimic. Avea aceeşi expresie uimită.
- Schimb-o! Nu ai să prinzi nici un bilet la teatru dacă mă priveşti aşa şi esti nepoliticos.
Am mers agale şi mi-am apropiat faţa albă ca spuma laptelui de a lui care parea asemenea unui balon. Cred că avea să leşine!
- Lasă-mă să-ţi explic. Sunt Nathaniel...
- Nathaniel? m-a întrebat surprins de parcă numele i se parea prea banal.
- Da, Nathaniel!
Am avut grijă să accentuez cât se poate de tare ultimul cuvant. Ce era ciudat la numele meu? Nu e vina mea că diavolul mi l-a dat. În timp ce înca eram indignat, îl urmăream cum caută în buzunarul gecii sale după ceva. Câteva secunde mai târziu, a scos cartea mea de vizită, evident, pusă intenţionat de mine în calea sa. Ce mândru sunt că mă recunoaşte! Înţelegeţi unde bat, nu-i aşa?
- Exact, acel Nathaniel. Numele meu care este scris chiar acolo, pe hârtia din mâna ta, am spus eu arătând bucuros spre acel ceva din mana lui. Şi tu... eşti... ?
Haide! Sângele fierbea în mine de curiozitate. Muream de nerăbdare să îi aflu numele. Şi dacă nu mi-l spunea mai repede urma să fac o criză sau mai rău, să mă transform într-o arătare ciudată din colţurile întunecate ale minţii mele. Respiraţia parcă mi se oprii şi simţeam aceea caldură care mă cuprindea. Spune, haide, mai repede. Dar visul meu avea să se ruineze în câteva secunde.
- Îmi pare rău, nu-ţi pot dezvălui adevăratul meu nume dar îmi poţi spune ... Mark. M-ai luat prin surprindere, ce eşti?
În tonul său se putea citi duritatea care se ascundea sub chipul angelic iar în ochii mei parcă se destingeau câteva lacrimi. Şi nu lacrimi de tristeţe, lacrimi de ciudă, furie, neînţelegere. Dar le-am alungat sau mai bine zis s-au evaporat căci în ochii mei se putea zări furia iadului. Numele! Vreau numele adevărat, nu unul fals. Parcă ghicindu-mi gândurile, se uită la mine suspicios.
Trebuia să mă concentrez, aveam să îi câştig eu încrederea într-un final. Am deschis gura şi am clipit repede, afişând un zâmbet satisfăcător şi spunând:
- Îmi convine, Mark. Acum să-ţi răspund la întrebare. Sunt djinn. Vin dintr-un loc neştiut de
nimeni, o lume unde timpul nu există iar înfăţişarea pe care o poate percepe un om, se pierde în spaţiu, neexistând, i-am expliact eu lui dar mă îndoiam ca a priceput ceva. Mă refer la lucrurile normale, am adăugat într-un final, văzând nedumerirea de pe faţa sa – aveam să explic asta altădată - .
Îşi trecu o mână prin părul roşu şi se aşeză la birou începând să râdă cu poftă. Nu mă credea.
- Vrei sa spui magie? reuşi să mormăie printre râsetul isteric ce se auzea cu intensitate.
Am dat să ţip! M-am oprit pentru câteva secunde calculând situaţia dar nu m-am putut abţine. De obicei îmi pierd repede răbdarea.
- Nu! Sunt născut din ura oamenilor, din dorinţa voastră egoistă de a dori satisfacţie, bogăţie şi alte lucruri după care tânjiţi voi. Nu există magie, doar lucruri pe care fiintele umane nu le pot percepe. Esenţa dorinţei.
Se complică lucrurile. Băiatul devine curios despre exisţa unor lucruri banale precum magia. Presupun că oricine ar dori să afle mai multe chiar dacă nu crede. Şi bineînţeles, care nu există. Dar are dreptul să ştie.
- Chiar nu ştiu cine eşti sau ce eşti, dar ai intrat în casa mea. Asta înseamnă proprietate privitată.
Te-aş putea da în judecată pentru asta. Acum te rog să ieşi afară, am o grămadă de treabă.
Iar avea un ton care nu mă încânta. Dacă nu m-ar fi interesat numele său l-aş fi aruncat într-o fântână cu cadavre, să îl mai îndulcesc puţin.
În cameră se simţea un parfum dulce de prăjitură. Lumina candelabrului se reflecta peste noi. Aveam impresia că mă spionează cineva. Dar dacă ar fi fost orice altceva decât o fiinţă omenească aş fi simţit-o pe unul dintre cele şapte planuri. Ele sunt ca nişte folii transparente. Oamenii nu le pot vedea dar vă explic eu altă dată.
- Sper să ai un motiv întemeiat să mă dai afară. Sunt singurul care iţi poate rezolva problemele tale drăgăstoase.
Căştigam oare simpatie? Sau mi se părea... Atmosfera părea plăcută, pentru mine. Era singura persoană pe care o vedeam atât de calmă. De obicei când apăream ân faţa unui om mizerabil, acesta ori se speria şi fugea ori îmi dădea cu ceva în cap. Dar asta nu îmi afecta cu nimic esenţa.
L-am privit în ochi. Sclipeau şi mă priveau enervaţi. Încercând să scap de ei, am început să inspectez casa, plimbându-mă de colo până colo. Nu am găsit nimic care sa îmi satisfacă plăcerile şi într-un târziu m-am întors la băiat şi l-am întrebat cât se poate de serios:
- Accepţi sau nu oferta mea?

_______________
See ya! Enjoy!